Tunul de 25 de lire (Royal Ordnance QF 25-pounder, sau 25-pdr pe scurt) este un obuzier britanic dezvoltat după Primul Război Mondial, care a fost introdus în armata britanică la sfârșitul anilor 1930. Era destinat să înlocuiască 84 mm (18 -pounder) tunuri și obuziere de 114 mm (4,5 inci), folosite pe fronturile Primului Război Mondial Este considerat unul dintre cele mai bune tunuri construite vreodată - a rămas în serviciul britanic până la sfârșitul anilor 1950, iar cantitățile sale mici au fost folosite în scopuri de instruire până în 1967. Haubicoarmata QF-25 a fost unul dintre primii din armata britanică care a folosit o rachetă semicombinată. Acest tip de muniție combină avantajele muniției compozite (cadență mare de foc) și ale muniției pliabile (posibilitatea modificării masei sarcinii propulsoare). În plus, a fost dezvoltată o încărcare specială pentru a crește raza maximă de acțiune a pistolului la mai mult de 12 km, ceea ce a necesitat totuși adăugarea unei frâne de foc. QF-25 ar putea trage o gamă largă de muniții: de la obuze puternic explozive, de fum și antitanc până la obuze iluminatoare și incendiare. QF-25 a fost folosit pe toate fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, iar fiecare divizie de infanterie britanică avea 3 regimente de artilerie echipate cu 72 de tunuri de acest tip. Tractorul de artilerie Morris C8 a fost folosit foarte des pentru transport. Au fost create mai multe variante de arme, dintre care cele mai importante sunt: Mark I, Mark II și Mark III ȘI Scurt, Mark I, construit sub licență în Australia, conceput special pentru activitățile din junglă. Date tehnice: raza de acțiune: 12250 m, calibru: 87,2 mm, greutate luptă: 1288 kg, cadența de tragere: 4 lovituri/min.
In the British Army at the beginning of World II, virtually all artillery was part of the Royal Artillery and only relatively small units belonged to the Royal Horse Artillery, but their equipment and structure were very similar to those in the Royal Artillery. At the outbreak of World War II, British artillery was equipped with a very successful howitzer Ordnance QF 25-pounder, but in September 1939 it was relatively small and still based on the 18-pounder cannon that remembers the years of the First World War. It should be added, however, that the state of affairs was changing rapidly. In 1941, the 114 mm BL 4.5 inch Medium Gun was introduced into service, and in 1942 the very successful BL 5.5 inch Gun cal. 140 mm. The backbone of the heavy artillery, on the other hand, was a modified 183 mm BL 7.2-inch howitzer howitzer. It is worth adding that the British artillery was fully motorized from the beginning of World War II, which positively distinguished it from the German artillery, which was still largely based on horse traction. It is worth adding that from 1940, the basic unit of British field artillery was a battery consisting of 6 guns, and late 8 guns. Another advantage was the introduction of forward artillery observers (English abbreviation FOO), who could request artillery support not only from their own battery, but also from regimental or divisional artillery. This element, as well as many others (e.g. high mobility, good training, good communication, good equipment) meant that the British field artillery during World War II (especially in the period 1943-1945) was characterized by high flexibility of operation and was able to effectively support your own infantry or mechanized units.